Autoobservaţia are un rol deosebit în procesul autocunoaşterii care este condiţia sine-qua-non a autoeducaţiei. Autoobservarea constă în observarea conduitei şi a trăirilor personale, ceea ce presupune o înaltă exigenţă faţă de sine, un spirit autocritic dezvoltat. În scopul evitării autoînşelării şi autoliniştirii, folosirea autoobservaţiei impune, mai mult ca în cazul altor metode, verificarea datelor înregistrate prin observaţie pe alte căi şi mijloace, compararea opiniei proprii despre sine cu cea a altor persoane.
Se cunosc două forme mai importante ale autoobservaţiei - autoobservaţia directă, nemijlocită şi retrospectivă, pe baza memoriei. În cazul autoobservaţiei directe, tânărul/subiectul/persoana, desfăşurând o anumită activitate, urmăreşte în acelaşi timp şi conduita sa, reacţiile, trăirile sale proprii. Sunt însă şi situaţii când datorită concentrării puternice asupra activităţii desfăşurate sau datorită unor trăiri emoţionale intense, nu putem să ne distribuim atenţia şi asupra trăirilor noastre.
Autoobservaţia directă se poate manifesta şi sub forma autosupravegherii cu scopul de a nu admite în comportarea şi conduita proprie unor acte, manifestări sau obişnuinţe nedorite cum ar fi: pierderea timpului fără rost, muşcarea buzelor, a unghiilor, folosirea unor expresii, gesturi etc.
Autoobservaţia retrospectivă se realizează pe baza meditaţiei asupra unor anumite momente, perioade din viaţă, fapte petrecute într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ea are avantajul că se poate repeta şi de fiecare dată acelaşi interval de timp, aceleaşi evenimente sunt privite din unghiuri şi puncte de vedere diferite, ceea ce ne permite să ajungem la concluzii mai veridice privind propria noastră personalitate.
Dar autoobservaţia retrospectivă prezintă şi dezavantajul de a fi mai generală, mai palidă. Multe aspecte, mai ales unele detalii semnificative pentru aprecierea corectă a comportării şi activităţii noastre, nu se mai pastrează în memorie.
Citeste tot...
