Abordarea sistemica priveste fiecare individ nu ca pe un element izolat, singuratic, de sine insusi determinat-format, ci ca pe unul dintre elementele sistemului(-lor) din care face parte (familie, colectivitate, societate etc.); aceste sisteme au structuri, ierarhii, legi si reguli proprii dupa care functioneaza, pe care si le-au creat in timp, atat reguli (obiceiuri, deprinderi, credinte…)interne cat si reguli de functionare externe (cu alte sisteme cu care interfereaza: familia nucleara, de ex., interfereaza cu sistemul familiei extinse, cu sistemul comunitatii din care face parte, cu scoala, serviciul, societatea etc).

Persoana care (sau pt. care) se solicita consilierea este, deci, vazuta ca parte a acestor sisteme (si cu precadere ea este privita in raport cu sistemul familial); de obicei, persoana “cu probleme” este “simptomul” (sau purtatorul simptomaticii) familiei din care face parte; dinamica intrafamiliala, tipul de relatii, credintele si modalitatile de a functiona ale sistemului respectiv il “construiesc”-influenteaza-determina pe consiliat.

Terapia va avea in vedere aceste aspecte incercand nu doar sa ajute individul in singularitatea lui, ci observand si cautand sa faciliteze schimbarea la nivelul intregului ansamblu.

Acest tip de abordare s-a infiripat prin anii 1950 ca terapie de familie, a crescut intre anii 1960, maturizandu-se ulterior intre anii 1970-1985 ( anii de aur ai terapiei de familie).

In modelul sistemic, se renunta la “gandirea liniara” (X cauzeaza pe Y) si se recurge la “gandirea circulara” = reciprocitatea este principiul care guverneaza orice tip de relatie“

Interdependenta, relatia dintre elemente, aportul fiecaruia, cauzalitatile multiple si conditionarile reciproce- sunt cateva dintre conceptele cheie.