Abordarea sistemica priveste fiecare individ nu ca pe un element izolat, singuratic, de sine insusi determinat-format, ci ca pe unul dintre elementele sistemului(-lor) din care face parte (familie, colectivitate, societate etc.); aceste sisteme au structuri, ierarhii, legi si reguli proprii dupa care functioneaza, pe care si le-au creat in timp, atat reguli (obiceiuri, deprinderi, credinte…)interne cat si reguli de functionare externe (cu alte sisteme cu care interfereaza: familia nucleara, de ex., interfereaza cu sistemul familiei extinse, cu sistemul comunitatii din care face parte, cu scoala, serviciul, societatea etc).
Persoana care (sau pt. care) se solicita consilierea este, deci, vazuta ca parte a acestor sisteme (si cu precadere ea este privita in raport cu sistemul familial); de obicei, persoana “cu probleme” este “simptomul” (sau purtatorul simptomaticii) familiei din care face parte; dinamica intrafamiliala, tipul de relatii, credintele si modalitatile de a functiona ale sistemului respectiv il “construiesc”-influenteaza-determina pe consiliat.
Terapia va avea in vedere aceste aspecte incercand nu doar sa ajute individul in singularitatea lui, ci observand si cautand sa faciliteze schimbarea la nivelul intregului ansamblu.
Acest tip de abordare s-a infiripat prin anii 1950 ca terapie de familie, a crescut intre anii 1960, maturizandu-se ulterior intre anii 1970-1985 ( anii de aur ai terapiei de familie).
In modelul sistemic, se renunta la “gandirea liniara” (X cauzeaza pe Y) si se recurge la “gandirea circulara” = reciprocitatea este principiul care guverneaza orice tip de relatie“
Interdependenta, relatia dintre elemente, aportul fiecaruia, cauzalitatile multiple si conditionarile reciproce- sunt cateva dintre conceptele cheie.
Este dificil pentru cei mai multi dintre oameni sa-si poata vedea propria participare la problemele care ii afecteaza; de cele mai multe ori isi fixeaza privirile spre ceilalti, eludand atat aportul personal cat si paternurile relationale ( modalitatile frecvente si ineficiente de relationare, comunicare, de manifestare sau de solutionare a problemelor).
De aceea, nu neaparat se cauta “tapul ispasitor” ci se urmareste transformarea interactiunilor, a cliseelor defectuoase in care sunt prinsi oamenii si implicit restructurarea individuala.
Mentalitatea aceasta a survenit in urma constatarilor multor clinicieni care, dupa ce acordau asistenta individului, observau ca, odata cu intoarcerea acestuia in mediul de provenienta, problemele reapareau. Atunci au inteles ca trebuie “operat” la nivelul sistemului.
Cu timpul, in terapia de familie si in speta, in cea sistemica de familie si cuplu, s-au dezvoltat mai multe scoli-modele: terapia sistemica de familie a lui Bowen, modelul structuralist – dezvoltat de S.Minuchin, abordarea strategica- J.Haley si C. Madanes, abordarea MRY, cea experientiala – a Virginiei Satir, dar si cea cognitiv-comportamenta, sau cea psihanalitica etc..
In prezent, cei mai multi psihoterapeuti, desi formati in una dintre aceste scoli, tind tot mai mult spre abordarile integrative.
Personal cred ca aceasta abordare reuseste eficient sa se apropie de realitatea vietii umane si a modului in care pot fi oamenii asistati din punct de vedere terapeutic, intrucat, fiecare dintre noi suntem fiinte contingente, apartinand si contribuind la viata colectiva (sub o forma sau alta de organizare); asa dupa cum si conceptul biblic ne arata: omul n-a fost creat sa traiasca izolat ci ca parte activ-determinata si determinanta in acelasi timp a familiei, comunitatii, societatii, a “trupului lui Hristos”-Biserica.
Stefania Botez
