Autoobservaţia are un rol deosebit în procesul autocunoaşterii care este condiţia sine-qua-non a autoeducaţiei. Autoobservarea constă în observarea conduitei şi a trăirilor personale, ceea ce presupune o înaltă exigenţă faţă de sine, un spirit autocritic dezvoltat. În scopul evitării autoînşelării şi autoliniştirii, folosirea autoobservaţiei impune, mai mult ca în cazul altor metode, verificarea datelor înregistrate prin observaţie pe alte căi şi mijloace, compararea opiniei proprii despre sine cu cea a altor persoane.
Se cunosc două forme mai importante ale autoobservaţiei – autoobservaţia directă, nemijlocită şi retrospectivă, pe baza memoriei. În cazul autoobservaţiei directe, tânărul/subiectul/persoana, desfăşurând o anumită activitate, urmăreşte în acelaşi timp şi conduita sa, reacţiile, trăirile sale proprii. Sunt însă şi situaţii când datorită concentrării puternice asupra activităţii desfăşurate sau datorită unor trăiri emoţionale intense, nu putem să ne distribuim atenţia şi asupra trăirilor noastre.